Introducere
Sunt momente în viaţă învăluite în mister ce ne transformă în bine sau rău. Întâlnim oameni ce amintesc de noi. Avem nevoie de revelaţia aflării unei persoane, unui sentiment neîntâlnit. Posibil nu l-am aflat în chip desăvârşit, tocmai din motivul că atunci nu era momentul. Omul trăieşte pentru această magie purtătoare de-un nume şi-un simbol spaţio-temporal-afectiv. Nu cred că fac vreo greşeală când afirm că-n noi este o parte de Dumnezeire. Divinul lucrează prin noi printr-o taină la început necunoscută.
Scriem, respectiv trimitem scrisori prin tot ce facem. Cuvântul ce mângâie, spus când trebuie şi care-şi atinge scopul reprezintă încă un pas spre desăvârşirea căutată. Este greu de atins, dar atunci ştii că ţi-ai aflat menirea vieţii. Epistolele scrise cu suferinţă, în tăcerea clipelor cu sinceritate sunt depuse într-o cutie poştală ştiută doar de noi. Uneori acestea n-au expeditor, fie destinatar. Cuprind strigăt, mărturisire a faptului că existăm, nu doar că suntem. Întrebările acestea găsesc răspunsuri, fac să întâlnească oameni, asemenea unui ecou ce-şi găseşte sfârşitul calătoriei sale temporale în spaţiu. Niciodată scrisoarea trimisă nu-i mai puţin importantă decât alta. Gândul acela este găsit tot timpul de cine şi când trebuie.
Călătoria făcută prin viaţă în ecoul sunetului pasului nostru, respectiv propagarea acestuia în suflet scriem cu trăiri scrisoarea sincerităţii. Începutul paradoxal în iarnă, continuat cu renaşterea, apoi meditaţia asupra vieţii. Uităm adesea sa trecem adresa, alteori nu aşternem cuvintele dorite. Se întâmplă să nu trecem destinatarul, fie sunt momente când lipseşte şi expeditorul ei. Ne grăbim, fugim prin decorurile existenţei noastre uneori inconştienţi de rostul nostru în societatea, cetatea ce ne oferă valorile şi perspective ale zilei de mâine.
Vă las aceste scrisori, întrebări despre o lume ce mi se pare uneori străină. Simt că trăiesc viaţa altuia, respectiv m-am închis în propria temniţă. Nu cer să se răspundă, ci să-mi aflaţi o lume ca un film în care n-am ştiut să joc cum trebuie tot timpul. Mă gândesc c-aţi putea să luaţi ceva folositor din povestea mea de viaţă. Am speranţa şi încrederea că primiţi scrisorile. Vă mulţumesc!
Scrisoarea I - Ce ne aparţine de la viaţă?
Mihaelei şi Ştef, două suflete binecuvântate!
Mihaelei şi Ştef, două suflete binecuvântate!
Viaţa nu-i un şir al decorurilor în care ne este indicată direcţia corect tot timpul. Totul are un preţ, nu neapărat material. Adesea am considerat că totul este un joc, ceea ce şi este la început, ca apoi să înceapă cunoaşterea, să aflăm latura serioasă a acestuia. Începi să te cunoşti o dată cu lupta cu tine însuţi. Acest conflict al sinelui unde eşti acuzat, acuzator şi judecător. Din acest punct devii concurent într-o competiţie cu tine şi ceilalţi ce fac din noi un om mai puternic sau mai slab la final, aici contând enorm cine face aprecierea. Aş compara acest fapt cu un razboi armat unde indiferent de învingător sau învins omenirea per ansamblu are de suferit. Este necesar un echilibru pe sârma ce uneşte două puncte între tine şi lume unde-ţi ai propriul rol de jongleur. Trebuie să ştim să jucăm în spectacol, nu doar să improvizăm. Ieşirea din acesta este atunci când priveşti omul în ochi conştient c-ai fost corect cu acesta în clipa când primeşti criticile şi ovaţiile meritate sau nu. Această modalitate este completată inevitabil de trupul actorului nostru al cărui sânge a încetat să mai curgă. Inima obosită a oprit pulsaţiile, într-un fel de-a verifica preţuirea postumă. Spectacol grotesc, uneori unde anumite persoane se alătură doar să-l perceapă pe semenul său ce nu-i mai poate vorbi. Posibil nu l-a putut anterior privi sau n-a avut şansa sa-l cunoască.
Mă întreb, ce ne aparţine de la viaţă?
Răspunsul se găseşte după un drum lung către forul interior în tăcerea nopţii. Cred că ne aparţine în primul rând suferinţa, în cazul meu fiind sentimentul eliberator al morţii din himera vieţii fără suferinţă. Aceasta s-a perpetuat, s-a rostogolit asemenea unui bulgăre de zăpadă până când m-a închis între gratii ce mi se datorează mie. Ştiu că dacă n-aş fi întalnit-o în cale n-aş fi realizat miracolul vieţii, diamantul ce se găseşte în noroi. Am zburat din nou cu sentimentul păsării ce-şi revine la aripa dreaptă şi apoi spintecă frontul aerului rece din atmosferă.
Ne aparţine în primul rând un drum început într-o gară. Fără voia ta cerşeşti într-un act neînţeles pentru cei cu noroc în viaţă. Ţine de tine cât de mult îl vei menţine şi de ceilalţi să-ţi fie alături, cât timp este necesar. Staţiile, adesea şi destinaţia finală nu le poţi schimba. Acesta se aşează înainte, trebuind să mergi mai departe, cu alegerile şi conştientizarea firească, dacă vrei să-ţi fie bine. Gloria efemeră a victoriei, fie rana înfrângerii îţi aparţin mai devreme sau mai târziu. Acest drum începe să fie dificil în momentul când ai obosit şi când intrii în cursa de obstacole inutil, dar te ajută pentru mai târziu. Încrederea de sine şi iubirea celor dragi sunt vitale în această luptă.
Primim un bloc de piatra când păşim în lume trebuind să facem din el o capodoperă, pe măsura puterii noastre. Avem la dispoziţie multe dălţi şi-un singur ciocan. Putem face din ea o operă admirată de ceilalţi. Ideal ar fi să nu-l dăm înapoi întreg, uneori cuprins de vegetaţie. Dacă reuşim să realizăm un scop din existenţa, nu vom fi umbra unui trup şi crucea unui suflet răstignit cu inconştienţă. Nu-i cazul să fim un Michelangelo sau Da Vinci, ci să avem voinţă să învăţăm a trăi şi să muncim până la capăt, pentru a avea sens să ne prezentăm onorabil la examenele pentru definivatul vieţii. Nu impresinează fineţea, ci mai degrabă spiritul sacrificiului tău şi mesajul imprimat în creaţie. Superlativele sunt statuiele celor ce-au mai multă inocenţă prin profunzimea simplităţii sale. Voinţa ne poate transforma în prelungiri ale eternităţii. Perspectiva infinitului nostru depinde esenţial în cucerirea neuitării.
Sunt pasageri ai vieţii ce n-au şansa multor staţii, respectiv suflete care prin existenţa şi lupta lor ne fac mai buni. Creează cea mai pură creaţie. Conştienţi şi explorând lumea aplicând concepte, ascunzând mesaje de neînţelese pentru mulţi din jurul nostru. Locuieşti în Turnu de Fildeş al propriului ego sub încurajarea oamenilor, în timp ce eşti într-un proces dureros si lent al sfâşierii.
Un al treilea element este cât de mult dăm din înţelepciunea noastră celui de lângă noi, ce are nevoie de ea. Acest fapt în acest secol al vitezei şi-al competiţiei cu ceilalţi este un fapt rar. Primim gingăşia şi puterea de-a iubi de la copii plăcerea jocului cu viaţa. Avem datoria să fim inocenţi indiferent de ani, experienţele trăite, ce uneori sunt neplăcute. Ne poate oferi miracolul să oprim şirul de morţi interioare, pornit imediat după ce descoperim viaţa dincolo de imaginea paradisiacă de la început. În acest mod descoperim o parte a acestuia definit de armonie.
Lunile trecute am trăit o experienţă din multele altele ce spune ceva din ce cred că meritam şi ne aparţine din viaţă. Avea o portocală în mână ce-o ascundea cu teamă. Mă privea vinovat. Avem ceva al nostru de la o dorinţă, sentiment fie revelaţia suferinţei. Nu considerăm binele şi răul echilibrat, ci râvnim la o viaţă fără suferinţă neştiind tot timpul faptul ca durerea este esenţială în faptul mântuirii.
Ne aparţine elementul vital al timpului, având dreptul să realizăm frumuseţea fiecărui răsărit de soare. Viaţa ne este dar şi orice nouă dimineaţă este o nouă treaptă a desăvârşirii ca oameni. Seara dăm extemporalul acelei zile a vieţii. Avem secunda ce vine, respectiv datoria să nu lăsăm umbra păcatului peste cei dragi nouă. Regretabil uneori este dezamăgirea faţă de noi înşine, când din cauza noastră pierdem ataşamentul emoţional celor ce ne respectă, ne iubeşte şi pe care-i iubim la rândul nostru. Este şi mai dureros faptul că avem trairi sincere faţă de acestea, dar imaturitatea ne face să-i pierdem atât de uşor.
Avem dreptul la fericire şi posibilitatea de-a mai face un pas spre un orizont apropiat, ce se îndepărtează. Acest proces este comparabil cu efectul cunoaşterii noastre, când aflăm cât de străini eram ieri faţă de noi. Ar trebui să ne aparţinem nouă, ceea ce din păcate nu se întâmplă aşa cum ar fi normal. Totul ţine de cât de mult ne ştim forul interior şi după ce vom face asta vom vedea că viaţa este alcatuită din lucrurile simple. Ne aparţinem din perspectiva celor ce ne iubesc, căci în caz contrar ne irosim inutil.
Doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au învăţat să iubesc şi sa preţuiesc viaţa. Aveţi prietenia şi preţuirea mea!
21. Nov. 2013
Mă întreb, ce ne aparţine de la viaţă?
Răspunsul se găseşte după un drum lung către forul interior în tăcerea nopţii. Cred că ne aparţine în primul rând suferinţa, în cazul meu fiind sentimentul eliberator al morţii din himera vieţii fără suferinţă. Aceasta s-a perpetuat, s-a rostogolit asemenea unui bulgăre de zăpadă până când m-a închis între gratii ce mi se datorează mie. Ştiu că dacă n-aş fi întalnit-o în cale n-aş fi realizat miracolul vieţii, diamantul ce se găseşte în noroi. Am zburat din nou cu sentimentul păsării ce-şi revine la aripa dreaptă şi apoi spintecă frontul aerului rece din atmosferă.
Ne aparţine în primul rând un drum început într-o gară. Fără voia ta cerşeşti într-un act neînţeles pentru cei cu noroc în viaţă. Ţine de tine cât de mult îl vei menţine şi de ceilalţi să-ţi fie alături, cât timp este necesar. Staţiile, adesea şi destinaţia finală nu le poţi schimba. Acesta se aşează înainte, trebuind să mergi mai departe, cu alegerile şi conştientizarea firească, dacă vrei să-ţi fie bine. Gloria efemeră a victoriei, fie rana înfrângerii îţi aparţin mai devreme sau mai târziu. Acest drum începe să fie dificil în momentul când ai obosit şi când intrii în cursa de obstacole inutil, dar te ajută pentru mai târziu. Încrederea de sine şi iubirea celor dragi sunt vitale în această luptă.
Primim un bloc de piatra când păşim în lume trebuind să facem din el o capodoperă, pe măsura puterii noastre. Avem la dispoziţie multe dălţi şi-un singur ciocan. Putem face din ea o operă admirată de ceilalţi. Ideal ar fi să nu-l dăm înapoi întreg, uneori cuprins de vegetaţie. Dacă reuşim să realizăm un scop din existenţa, nu vom fi umbra unui trup şi crucea unui suflet răstignit cu inconştienţă. Nu-i cazul să fim un Michelangelo sau Da Vinci, ci să avem voinţă să învăţăm a trăi şi să muncim până la capăt, pentru a avea sens să ne prezentăm onorabil la examenele pentru definivatul vieţii. Nu impresinează fineţea, ci mai degrabă spiritul sacrificiului tău şi mesajul imprimat în creaţie. Superlativele sunt statuiele celor ce-au mai multă inocenţă prin profunzimea simplităţii sale. Voinţa ne poate transforma în prelungiri ale eternităţii. Perspectiva infinitului nostru depinde esenţial în cucerirea neuitării.
Sunt pasageri ai vieţii ce n-au şansa multor staţii, respectiv suflete care prin existenţa şi lupta lor ne fac mai buni. Creează cea mai pură creaţie. Conştienţi şi explorând lumea aplicând concepte, ascunzând mesaje de neînţelese pentru mulţi din jurul nostru. Locuieşti în Turnu de Fildeş al propriului ego sub încurajarea oamenilor, în timp ce eşti într-un proces dureros si lent al sfâşierii.
Un al treilea element este cât de mult dăm din înţelepciunea noastră celui de lângă noi, ce are nevoie de ea. Acest fapt în acest secol al vitezei şi-al competiţiei cu ceilalţi este un fapt rar. Primim gingăşia şi puterea de-a iubi de la copii plăcerea jocului cu viaţa. Avem datoria să fim inocenţi indiferent de ani, experienţele trăite, ce uneori sunt neplăcute. Ne poate oferi miracolul să oprim şirul de morţi interioare, pornit imediat după ce descoperim viaţa dincolo de imaginea paradisiacă de la început. În acest mod descoperim o parte a acestuia definit de armonie.
Lunile trecute am trăit o experienţă din multele altele ce spune ceva din ce cred că meritam şi ne aparţine din viaţă. Avea o portocală în mână ce-o ascundea cu teamă. Mă privea vinovat. Avem ceva al nostru de la o dorinţă, sentiment fie revelaţia suferinţei. Nu considerăm binele şi răul echilibrat, ci râvnim la o viaţă fără suferinţă neştiind tot timpul faptul ca durerea este esenţială în faptul mântuirii.
Ne aparţine elementul vital al timpului, având dreptul să realizăm frumuseţea fiecărui răsărit de soare. Viaţa ne este dar şi orice nouă dimineaţă este o nouă treaptă a desăvârşirii ca oameni. Seara dăm extemporalul acelei zile a vieţii. Avem secunda ce vine, respectiv datoria să nu lăsăm umbra păcatului peste cei dragi nouă. Regretabil uneori este dezamăgirea faţă de noi înşine, când din cauza noastră pierdem ataşamentul emoţional celor ce ne respectă, ne iubeşte şi pe care-i iubim la rândul nostru. Este şi mai dureros faptul că avem trairi sincere faţă de acestea, dar imaturitatea ne face să-i pierdem atât de uşor.
Avem dreptul la fericire şi posibilitatea de-a mai face un pas spre un orizont apropiat, ce se îndepărtează. Acest proces este comparabil cu efectul cunoaşterii noastre, când aflăm cât de străini eram ieri faţă de noi. Ar trebui să ne aparţinem nouă, ceea ce din păcate nu se întâmplă aşa cum ar fi normal. Totul ţine de cât de mult ne ştim forul interior şi după ce vom face asta vom vedea că viaţa este alcatuită din lucrurile simple. Ne aparţinem din perspectiva celor ce ne iubesc, căci în caz contrar ne irosim inutil.
Doresc să mulţumesc tuturor celor care m-au învăţat să iubesc şi sa preţuiesc viaţa. Aveţi prietenia şi preţuirea mea!
21. Nov. 2013
