( Iertarea din prisma cunoaşterii şi conştiinţei )
Omul este înzestrat cu latura sentimentalismului, cât şi capacitatea să o exprimăm prin diverse modalităţi. Aceasta uneşte oamenii făcând posibilă convieţuirea dintre noi, care a dus la constituirea formelor de organizare. Suntem capabili de numeroase sentimente prin care ne arătăm ataşamentul faţă de semenul nostru. Cunoaştem planuri ce ne construiesc ca personalitate reprezentate printre altele de bunătate, toleranţă, iertare, cunoaştere, fie conştiinţă. Acest set de valori valabile universal creează o frescă asupra noastră când ne identificăm cu legile morale şi legale, vitale în funcţionarea normală a societăţii.
Bunătatea este acea forţă ce adună sub aceeaşi umbrelă factorii toleranţei, iertării şi nu în ultimul rând ai cunoaşterii. Face parte din codul nostru genetic, fără de care nu am putea trăi cu ceilalţi şi cu noi înşine. Resortul principal este exprimat de iertare ce îşi trage seva din alte principii umane. Printre acestea cred că esenţială este cunoaşterea asupra propriei persoane şi a lumii în care ne desfăşurăm existenţa. În acest moment începe vârtejul unui cerc vicios căruia îi putem cădea pradă dacă nu suntem atenţi la nuanţele pe care le prezintă acesta din abudenţă.
Cred cu tărie că nu există iertare în sensul percepţiei superficiale asupra acestui proces. Implică cunoaşterea cât mai profundă, pentru a fi cât mai corect faţă de tine şi de semenul tău. Consider că în mijlocul evenimentelor zilnice actul de-a ierta a devenit ceva automat, fără a mai întreba de ce facem asta. Ne schimbăm adesea fără temei percepţia faţă de cei întâlniţi în drumul nostru spre desăvârşire. Există o singură excepţie, familia şi cei ce ne iubesc cu adevărat care au puterea să stea lângă noi în momente dificile indiferent de cât de mult le-am putea greşi. Aceasta poate fi înţeleasă mai bine prin aplecarea spre spiritual şi incursiunea spre forul interior. Nuanţez acest aspect în contextul privilegiului oferit de cunoaştere. Nu este recomandat să generalizezi acest act individual atâta timp când nu ai la îndemână suficiente date legat de această problematică. Avem acces puţin, respectiv după anumită vârstă , în prim plan fiind sfera divin-spirituală reprezentată de Dumnezeu sau Creatorul Suprem , asa cum este prezent pe plan universal.
Iertarea în cadrul aceeaşi discuţii nu cere decât derogarea de la legea suferinţei, ci conştientizarea impunerii unei obligaţii să te îndrepţi. Vine ca un fel de jurământ involuntar faţă de persoana care îţi oferă a doua şansă, cât şi în faţa lumii. Faptul să ierţi şi să fi iertat este un dar care vorbeşte de valoarea vieţii. Face apel la importanţa descoperirii raportului esenţial cunoaştere-conştiinţă. Vorbeşte de umanitatea prin care ne definim, trebuind să ne păstrăm luciditatea şi raţiunea, pentru am putea fi ancoraţi în realitate. Cunoaşterea sinelui ne ajută să diferenţiem iertarea dintre o posibilă obligaţie şi un gest voluntar ce implică la rândul său o datorie morală. Această percepţie o avem firesc în urma experienţelor avute.
