luni, 11 martie 2013

Lectia de istorie

                                                            
Dedicat în numele a doi profesori
   speciali din liceu cu toată preţuirea mea!..
                                                                                                                     


Partea I

       -Bună dimineaţa, elevii mei iubiţi…cu calm profesorul de istorie, în jurul a trei zeci de ani, îmbrăcat elegant, ce pune zâmbind uşor catalogul pe catedră. Elevii se ridică în picioare pentru a-şi saluta profesorul. Ştiţi obiceiul meu… acela ca elevul de serviciu să prezinte situaţia cu prezenţa, respectiv lecţia pe care am predat-o ora trecută, schimbându-şi grimaza în una aparent serioasă.
       -Bună dimineaţa, domn profesor…elevul de serviciu Emanuel Petrescu, arată faptul că suntem cu toţii pregătiţi, lecţia de ora trecută fiind ,,Revoluţia Americană”.

        -Mulţumesc, poţi sta jos prietene. Văd ca sunteţi supărat…ce s-a întâmplat,pentru ca altădată eraţi mai destinşi. Am înţeles c-aţi avut matematică şi-n plus v-a dat o mică testare,cred...
        -Da…au răspuns mai mulţi.
        -Aceasta-i situaţia şi matematica este importantă în pregătirea voastră. Nu-i nimic, trece şi asta, fiţi liniştiţi, gândindu-mă să vă dau o mică testare, dacă tot sunteţi încălziţi, dar cu altă ocazie, ne-am înţeles, începând să se plimbe printre rânduri cu ei relaxaţi, jucându-se cu ei. Brusc nu vreau să vă mai predau nimic astăzi din manual, ci să vă provoc la o discuţie la care m-am gândit, înainte de oră mai mult. V-aţi gândit vreodată la o definiţie a istoriei, prietenii mei? ...aşezându-se pe catedră, pentru a se împrieteni cu ei mai mult. Vin, vă predau nişte date istorice, vă întreb din ea şi primiţi nişte note… sau o testare, voi dorind asta mai mult sau mai puţin, având diverse stări şi trăiri. Vă întreb ce înseamnă un fapt istoric, ce se ascunde în spatele unei discipline şcolare? V-aţi întrebat ce înseamnă cuvântul ,,şcoală” şi pentru ce veniţi în acest spaţiu?, neştiind cum sa reacţioneze. Nu are nimeni curaj să răspundă, să spună ceea ce ar putea să creadă? după câteva secunde de tăcere. Robert ce părere ai?...văzând că ridică mâna, chiar invitându-l în faţa clasei profesorul când are schimb de roluri. Îl mirau acţiunea profesorului lor, unul sombru de obicei ce era de obicei strict, mai puţin acum. Credeau că apropierea sfârşitului anului şcolar era motivul acestei ,,declaraţii" de pace.
       -Cred că istoria este o desfăşurare de evenimente în ordine cronologică, ce defineşte un fapt important fie mai multe pentru o regiune sau o ţară. Aceste momente pot fi esenţiale numai pentru acea naţiune sau pot fi încadrate într-un context universal…devenit mai emoţinat, pentru încrederea acordată şi pentru ca ieşit în faţă...
       -Mulţumesc. Ai dreptate, prietene. Ai definit corect, deşi ai modificat-o puţin, dar este bine, dând mâna cordial cu acesta. Colegul vostru a spus un cuvânt: regiune. Vrea cineva să nuanţeze această perspectivă foarte importantă. Văd că nimeni nu spune nimic…foarte bine, plimbându-se alene printre rânduri. Vedeţi voi,prietenii mei,unele lucruri sunt dincolo de anumite aparenţe. Istoria definită de prietenul nostru este corectă, dorind să vă spun despre altă istorie. Aceasta poate fi foarte simplu o farsă, să fie interpretată cu rea credinţă sau subiectivism… arătând o imagine a trecutului lumii denaturată. Aceasta este făcută de oameni, existând şi una personală pe care o trăim acum şi aici cât şi ce ne înconjoară. Acum mă întelegeţi?...Vă spuneam de-o testare, dar va fi una fără note, mai degrabă sunteţi invitaţii jocului imaginatiei şi inteligenţei, pe care cred că le aveţi din plin. Aş vrea să vă spuneţi perspectiva… Mă gândesc să scrieţi un text despre cum definiţi voi ceea ce v-am spus, cum credeţi mai bine. Spune Emilian, văzând ca vrea să  spună ceva.
       -Domn profesor, putem să scriem ceva personal, ceea ce credem, fără să  ne fie frică de ceva?...
       -Da…asta vreau de la voi, să fiţi liberi în gândire, libertatea este portalul spre desăvârşire. Vreau să văd cum definiţi istoria la nivelul de bază, nu doar ceea ce se cunoaşte şi poate  fi manipulat cu atâta uşurinţă din păcate. Ai vreo idee, de ce să ne spui şi nouă.
       -Aş avea un subiect, dar să văd dacă-l pot dezvolta. Domn profesor, până când este termenul?
       -Mă bucur ca eşti entuziast.Aş spune să fie acest eveniment la începutul anului şcolar, în septembrie sau mai bine ca lectura lor să fie în cadrul unei excursii, doar dacă vreţi.Vă convine, dragii mei prieteni ?...venind un da colectiv. Excursia va fi în august, în jurul datei de 15, făcându-şi un calcul scurt să răpundă. Păstrăm legătura. Cine intră  în jocul acesta de-a istoria să ridice mâna? Văd că sunteţi de acord cu toţii,mă bucur pentru asta, văzând toate mâinile ridicate.
       A urmat o tăcere în care profesorul se uită pe catalog, elevii bucurându-se că pot pleca acasă, pentru că era printre ultimele ore şi zile de şcoală… Emilian ieşea în evidenţă, căci era concentrat, având o idee strălucită cu siguranţă.
       -Prieteni, mă grăbesc să plec undeva. Am fost destul dictator, trebuie sa fiu si amiabil, să semnez un armistitiu, cel puţin o perioadă. O să fiţi mai liberi...deşi poate vreţi să continue ora. Aş vrea să nuanţez un alt aspect, întorcându-se din drumul spre ieşire. Cred că mă înţelegeţi, vreau să învăţaţi pentru voi... căci este important să înţelegeţi de acum că trebuie să fiţi serioşi în tot ce faceţi.Vă iubesc în felul meu...Aveţi grijă de voi, dragii mei. Vă las liberi, dar să ieşiţi când sună clopoţelul, dorindu-vă o zi bună…Bună ziua, mergând uşor spre uşă, de unde rămânsese, simţind nevoia acelei completări.
       -Bună ziua, s-a auzit corul de elevi. Aşteptau cu nerăbdare sfârşitul orei, implicit şi-al zilei referitor la  timpului petrecut la şcoală.
       Anul şcolar se apropia de final în aer simţindu-se un aer de vacanţă, concentraţi fiind doar cei care erau în anii terminali, dar nici ei cu toţii.Timpul trecea,apropiindu-se şi testarea fără note. Fiecare încerca să iasă în evidenţă, deşi nu ştiau de recompensa sau ce-i aştepta după acest efort. Ieşirea cu profesorul de istorie era premiul care avea să-l savureze cu siguranţă, chiar dacă nu raspundeau provocării!...

                                                                 PARTEA a II-a

       Staţia improvizată din oraşul provincial de lângă liceul unde învăţau era locul de unde aveau să plece într-o direcţie necunoscută. Ştiau doar că merg într-un loc aparte, mai ales că profesorul de istorie înnobila momentul. Sosirea autobuzului ce urma să-i ducă în excursie făcea să prindă viaţă, urmând să trăiască clipa visată. Evadau dintr-o realitate care involuntar te supune, devine banală şi sâcâitoare.
       -Bine v-am găsit, prieteni. Îmi era dor de voi, îmbrăţisându-i, fiind în culmea fericirii. Ştiţi, cât am aşteptat aceste momente?... Sunt mai presus de orice prietenul, decât profesorul vostru de istorie, deşi  asta nu s-a văzut prea mult, vreau anumită exigenţă de la voi, mulţumindu-vă că m-aţi receptat ca atare.
       -Ne era dor şi nouă de dumneavoastră şi de provocarea care ne-aţi făcut-o… Aşteptam acest moment, căci ne sunteţi oarecum mentor, cel puţin pentru mine, poate şi-n cazul nostru în mare parte, un model, a intervenit un elev.
       -Mă bucur din suflet că aud asta. Apreciez că nu mă judecaţi greşit, mai mult n-aş putea să vă cer, dragii mei. Ai să urcăm, să pornim... M-aţi făcut curios. Au urcat nerăbdător în ritmul unei muzici clasice, fiind tăcere mai bine de-un sfert de oră. Păreau ca vor fi duşi la condamnare, însă aşteptau semnalul de la ,,amicul” lor mai mare ce era confundat în meditaţie.
       -Prieteni, de ce nu mai spuneţi nimic? Nu vă dau dau note, nu vă ascult, din fericire, am vrut  să ne întâlnim să petrecem câteva ore, care  să vă amintească de clipele când mai aveţi iluzii în viaţă. Vă spun ceva, aceste clipe n-o să le uităm, poate cea mai frumoasă istorie! Câţi au încercat să definească istoria, aşa cum o vedeţi voi, nu în definiţiile reci din dicţionare şi enciclopedii? Nimeni nu vrea să înnobileze aceste prin cuvânt aceste momente?...văzând ca nu reacţionează. Tace şi el, gândindu-se la următoarea întrebare. Ne-am întâlnit ca-ntre prieteni, nu mă supăr…Vreau să zâmbiţi când vă amintiţi de aceste momente, acum mă înţelegi? întrebare cu o anumită profunzime ce ia mişcat. Văd trei prieteni care au încercat să definească istoria, dar nu fiţi trişti, o să ne dăm la poveşti, va fi mai plăcut. A luat creaţile să se uite peste acestea împreună cu cineva.Au fost aduse de Emanuel care urmau în mod firesc să fie din nou în posesia acestora, imediat ce coborau din mijlocul de transport în comun. Prezenta feminină de lângă acesta îi cuceriseră. Istoria şi poezia cred că o să ne unească într-un mod profund, a continuat calm. Restul drumului au tăcut, păstrându-şi gândurile la clipele ce urmau ,unele istorie şi prietenie. Urmau să creeze o istorie nescrisă în cărţi. Am ajuns,prietenii mei, să înceapă povestea!...asemenea unui îndemn patriotic.
       -Zic să mergem să facem un foc, apoi facem prezentările, căci am un invitat. De abia aştept să creăm povestea noastră… nu cum au murit oamenii în revoluţii şi războaie. Istoria putem s-o facem mai frumoasă şi simt ca va fi una interesantă când îi văd privirea lui Emanuel. Au început să strângă lemnele şi cele aduse necesare unui grătar.
       Atmosfera devenise una fantastică… îi leagă ceva fără nume. Râdeau, fac fotografii,  mâncau,
beau băuturi răcoritoare, dar mai important consumau şi produceau mult spirit. Mulţi care treceau pe acolo ziceau că sunt nişte nebuni frumoşi. Nu erau într-un poligon drepţi şi îmbrăcaţi conform unui standard anume, ci rebeli aşa cum erau în sufletul lor, în esenţă era energia spirituală. Puteau şi trebuiau să fie liberi, căci urma să fie închişi de către societate după aceea. Îl descopereau pe omul din faţa lor dincolo de  profesorul lor de istorie, ceea ce  era minunat, cunoscut fiind acesta ca o persoană strictă.
       -N-am obosit, ziceam să trecem la ceva mai serios… ce ziceţi, ne strângem în jurul acestui foc spiritual, când soarele este în asfinţit, apoi ne vor încălzi lemnele astrânse de noi toţi. S-au strâns într-un cerc imperfect  vrăjiţi de ceva minunat. Vă spun sincer că sunt nerăbdator spuneţi tuturor cum definiţi trecutul, fie istoria …nu înainte s-o prezint pe doamna Ingrid Poteraşul,care o să vă spună mai multe privind acest demers.Aţi văzut-o de la începutul incursiunii noastre, persoană de-o frumuseţe deosebită fizică, cât şi sufletească. Aceasta pe lângă ce urmează să vă spună este şi iubita mea, de altfel si cea mare a venit cu iniţiativa, căci n-aveam puterea aceasta... era prea mult, cu zâmbet larg.
       -Bună prietenii mei. Sunt din partea unei reviste literare cu care prietenul vostru, cât şi iubitul meu colaborează şi ne-am gândit la izvorul cel aveţi, aşa cum am observat din texte. Am văzut printre voi posibile talente. S-a gândit să vă provoace la gândire şi meditaţie asupra vieţii. Mă bucur că vă cunosc, aşteptând cu nerăbdare să văd cum gândiţi şi ceilalţi despre acest concept  numit istorie. Mă simt foarte bine în compania voastră având aşteptări mari, nu neapărat din ce-aţi scris înainte să urcaţi în autobuz, ci în modul în care vă raportaţi istoriei,dar  mai ales la viaţa voastră, recunoscând că este un moment frumos pentru mine ,dar şi pentru voi în special. Demersul meu constă să apreciez cele scrise şi gândite de dumneavoastră, ca apoi să publicaţi în revista reprezentată de mine aici, implicit în intrarea unui grup care să vă ajute să vă dezvoltaţi acest talent. Ce ziceţi, cred că este o miză impotantă?... a încheiat intervenţia, cu satisfacţia lor imensă, respectiv o bucurie interioară de nedescris…
       -Cine începe...Emanuel,ce zici?
       -Scuzaţi-mă, vreau să fiu ultimul,pur şi simplu că am emoţii…
       -Atunci zic să facem o discuţie pe marginea acestui subiect,apoi să citiţi cele scrise înainte să veniţi în acest loc frumos.
       Au vorbit deschis mai bine de-o  oră, lucrurile discutate cu ecouri purtătoare de semne bune bineînţeles. Invitatul era încântat, văzând deşa anumite muguri care trebuiau decât ajutate să  înflorească.
       -Dragii mei mă bucur şi sunt mulţumit de cele discutate, acum să vedem cele scrise, apoi doamna sufletului meu vrea să vă spună concluziile. Zic să continuăm să facem să ardă în continuare focul cu emoţie în aşteptarea părţii a doua.
      -Domnişoară ce zici, începi această parte?... a întrebat profesorul pe-o domnişoară care se pregătise pentru acest moment, văzând faptul că numai ea are curaj să înceapă.
       -Da… Se intitulează ,,Metafora timpului-clipe care mor sau nu”, sperând că nu este pe lângă subiect.
       -Cred ca este interesant, mi-a plăcut enorm… a răspuns nelămuririi aceasta.
       -Mulţumesc.Textul are două motto-uri: ,,Timpul este un copil care se joacă...este domnia unui copil.” de Heraclit, respectiv ,,Timpul sacru este deci mereu recuperabil şi repetabil la nesfârşit” de Mircea Eliade.

       ,,Timpul s-a născut o dată cu începutul lumii şi de atunci el ne priveşte meditativ la oamenii care nu apreciază clipa. Aceasta la rându-i este copilul timpului care trece şi chiar dacă nu putem urma îndemnul faustic al lui Goethe putem reţine în forul nostru interior magia ce ne înconjoara cu furtunile necesare. Punem bariera morţii în interiorul nostru sau o eternizăm sub forma tuturor artelor: în piatră, în scris, în culoare până la urmă prin noi înşine. Clipa în general nu cunoaşte noţiunea sfârşitului ,al morţii materiale şi spirituale, ţinând doar de noi să nu moară sau să nu treacă pur şi simplu. Clipa fericirii rămâne etern în interiorul nostru, a fiinţei noastre şi cea a nefericirii să ne fie o lecţie şi-o experienţă utilă pentru viaţă.
       Timpul aparent stă în loc când suntem nefericiţi, acesta fiind în galopul nebun al unui cal sălbatic când trăim un moment dorit şi plin de satisfacţie. Trebuie să ştim că viaţa este ţesută din bine şi rău, momente frumoase şi mai puţin plăcute. Aşa cum se spune în poveste vrem ca clipa fericirii  s-o eternizăm ca la sfârşitul vieţii noastre să dorim ca existenţa noastră cu bune şi cu rele în special fericirea s-o descompunem sub formă de stele pe bolta cerească.
      Cred că istoria s-a născut o dată cu timpul şi omul… Uităm că istoria o fac oamenii, din acţiunile sale, respectiv evenimente ce-au luat amploare şi-au devenit importante. Cum vedem în istoria antică, personajele  mitologice cum sunt zei, în mare parte erau plăsmuiri ale oamenilor. Uităm poate deseori că avem o naştere şi-o moarte umană. Istoria universală ,dar nu doar asta este creată de om, aşa cum prin însăşi viaţa noastră creăm o istorie personală şi cu cât aceasta devine mai importantă cu atât aceasta devine mai exponeţială ca importanţă naţională. Vedem figuri marcante în istoria artelor, ştiinţelor, militara sau a lumii, ei au avut un vis, dorindu-şi să  de-a înapoi darul primit de la viaţă, să se vadă c-au trecut pentru ceva prin lume. Desigur nu toţi au influenţe pozitive, însă istoria este ca şi viaţa, cu partea pozitiva şi cea negativă.
       Trebuie să avem obligaţia să facem ceva, pentru ca clipa să nu moară, să nu repetăm istoria. Cum avem cultul preţuirii pentru  cei care nu mai sunt pe pământ, aşa trebuie să respectăm şi istoria, în primul rând să avem în grijă clipa prezentului.
       -Îmi place cum scrii…cum te cheamă domnişoară, c-am uitat? 
       -Vă mulţumesc, Dumitrescu Florina…
       -Aceasta este o definiţie deosebită a conceptului istoriei. Te felicit pentru această gândire profundă şi corectă.
       -Prieteni, îmi place cum gândiţi, cum judecaţi trecutul, neputând ascunde un lucru…faptul c-am încredere în tine, Emanuel. Am sentimentul că într-un fel tu dai sens întâlnirii noastre în acest spaţiu spiritual.
       -Sper să nu va înşel încrederea. Spun de acum c-am şi anumite scăpării. Înainte să citesc aş vrea să vă spun ceva despre el…
       -Spune prietene, chiar te invit să ne încânţi, colegii privindu-l din totdeauna cu admiraţie.
      - Mulţumesc din suflet. Momentul când am luat vacanţă a reprezentat o bucurie pentru mine. Vreau să vă remarc altceva în mod deosebit. La câteva zile l-am întrebat pe tata despre locurile unde am crescut, spunându-mi cu oarecare bucurie şi suferinţă  în suflet că mă va duce într-un loc special, un altar în care n-a intrat de mult. M-a dus la urmele casei, apoi la o manifestare legat de acele locuri, un monument despre locuri care nu mai sunt fizic, ci-n sufletele celor ce-au trăit acolo, care mai trăiesc sufleteşte acele clipe…
       -Continuă Emanuel…cred că ceea ce este acolo pe coală este mai mult decât istorie ,aşa am simţit la impactul cu textul propriu zis. Ai redat sentimenul vieţii prin cuvinte simple scrise cu multă sensibilitate, văzând că ezită o clipă...
       -Am la rându-mi speranţa că perspectiva adusă să vă placă.

                                                              ,,Secolul agoniei
 
       Sfârşitul lunii iunie nu promitea nimic, însă tata mi-a adus aminte de origini, locuri stinse oarecum în mintea mea ce era destul de tulburată. Momentul când am atins cu mâna pragul casei unde m-am născut am descoperit forma casei după lemnul mâncat de trecerea vremii mi-au dat lacrimile. Pasul meu călca locul unde se afla casa noastră, unde rămăseseră amintirile şi trecutul vieţii unor oameni.Mi-a arătat fotografii cu noi, casa în care trăiam parcă ieri… Am găsit teracota artistic lucrată fie decoraţiuni din metal.Tăceam.Se vedea încă locul unde erau anumite compartimente, inclusiv pragul îngropat parţial în pământ. Se găseau cărămizi sparte.
       Nu ştiu cum să spun, era un loc acoperit de iarbă pe care nici animalele nu mai o mânca. Erau mărăcini, trandafiri sălbatici ce-mi însângerau viaţa şi sentimentele. Urmele trecerii omului pe acolo cu greu puteau fi descifrate.Te întrebai dacă acel loc sălbatic a fost vreodată locuit, fântâna fiind un răspuns, care în scurt timp a fost şters de pe faţa pământului. Era simbolul dincolo de anumite aparenţe. N-am mai spus nimic…cam un sfert de oră, până când am plecat.L-am întrebat de ce s-au întâmplat anumite lucruri, de ce am plecat de acolo, răspunsul fiind tăcerea spunându-mi ca aşa a fost ordinea, neavând ce să facă.Mi-a spus un alt lucru, deşi în locul casei noastre a fost una  mai impunătoare, noi am murit adevărat din perspectiva profundă a vieţii, că-n acele momente o parte din viaţă a rămas în acel spaţiu, părăsit anterior… Am plecat înapoi spre casa în care supravieţuiam, pentru că viaţa într-un fel s-a stins şi-n cazul meu în clipa în care am atins prima dată  urmele casei unde am făcut primii paşi. O altă casă la fel de  veche se găsea la mică îndepărtare, unde mai latră un câine cu un bătrân cu pasul încet ieşind la poarta sa vadă ce se întâmpla, salutându-te respectuos. Urma o  altă casă  părăsită ce n-avea ferestre, stâlpurile casei susţinând scheletul acoperişului. Pereţii exteriori păreau de-un galben trecut de vreme ce împreună cu lemnul din construcţiei se încăpăţânau să arate că acolo încă mai este viaţă. Îmi aminteam de clipele trăite acolo şi de amintirile celor mai mari decât mine. Spuneau de ei în care se dădeau în leagăn, de salcâmii înfloriţi, ce deveniseră sfâşiaţi de durerea exodului din locurile unde era şi mereu va fi viaţa celor care am trăit cândva pe aceste locuri.
       Mă gândeam la preţul care-l au amintirile şi viaţa noastră?Nu înţelegeam de ce n-a plecat acel bătrân?Încercam şi încerc să trăiesc într-un palat cu trupul, însă sufletul şi originea se găsesc într-o casă cândva simplă!.. Mă gândeam la catastrofele naturale, fie industria secolului XX şi începutul celui următor, pe care-l trăim îmi produceau aceste sentimente intense.Timpul acesta ne face să ne vindem şi dacă nu vrem asta suntem înstrăinaţi de la sine. Cu ce preţ şi cu ce drept?
       Post-scriptum:Acestea sunt amintirile unui om ce nu trebuie băgate în seamă de cineva în mod obligatoriu..."

       -Am terminat,prietenii mei…Ce spuneţi domn profesor, doamnă?...oarecum retoric, căci erau cu toţii emoţionaţi de ceva fără nume. Nu mai simţeau trecerea timpului asfinţitul apropiindu-se de sfârşit.
       -Mi-a plăcut,mi-ai depăşit aşteptările, chiar dacă este o poveste puţin cam tristă, cred că este o definiţie aparte, arată o umanitate a istoriei, dacă pot spune astfel.
       -Domn profesor, prieteniilor ştiu că s-a făcut cam târziu, dar unul dintre cele trei texte mi-a atras atenţia. Acest text m-a emoţionat foarte mult, apropiindu-se ca şi valoare, poate depăşindu-le pe  cele citite până acum. La nume spune doar Florentin dorind în ciuda dorinţei lui să-l ştim doar noi am ajuns la concluzia că se merită ştiut de toţi cei prezenţi aici.Sper să ne înţeleaga.
     -Vă mulţumesc de încredere în primul rând.Am crezut că nu spune o definiţie a istoriei,ci o povestire aflată de la un unchi.
      -Am o rugăminte la tine să-l citeşti, fără a mai spune ceva,apoi vreau să-ţi spun ceva legat de acest text aparent simplu, dar cu un mesaj atât de profund.
       -Sper sa va placă, cu oarecare timidate, cei din jurul său dându-i oarecum curaj.Acesta este următorul:

                                              ,,Zborul renăscut al unei păsării rănite

       Era seara târziu, se apropia de ora zece. Stăteam în prispa casei şi mă uitam la perfecţiunea din jurul meu, respectiv divinitatea boltei cereşti. Ştiu că era răcoare, ce mă învăluia tainic, mă ducea într-un spaţiu al liniştii depline. Nu mai doream să părăsesc acel decor şi acea atmosferă într-un fel fabuloasă plină de-o frumuseţe plină de nemărginire..
       -Copile, nu pleci în cameră. Ştii că mâine trebuie să te trezeşti de dimineaţă, auzind o voce părintească cu calm si căldură.
       -Scuză-mă unchiule, nu prea am somn.Noaptea aceasta are o taină, mă linişteşte mai mult ca orice pe lume dacă stau aici.Te rog să nu le spui că nu te-am ascultat, nu vreau să se supere pe mine sau dumneavoastră.
       -Nu le spun, doar nu faci nici un rău. Mai bine iţi aduc o pătură, ceva de îmbrăcat mai gros şi-un ceai.Vreau să-ţi spun o poveste. Am aşteptat pe unchiul meu preferat aproximativ zece minute. Răcoarea se instala, însă decorul şi atmosfera mă fascinau. Am revenit…sper că n-ai aşteptat prea mult.
      -Mulţumesc, după ce-am luat o haină mai groasă,  şi m-am acoperit cu pătura.
      -Stai liniştit… În urmă cu mulţi ani în urmă, bunicul tău mi-a spus o poveste despre zborul unei păsări. O legendă veche vorbeşte de momentul în care Icar şi-a făcut nişte aripi de ceară, într-un fel zburând, însă apropiindu-se de soare acestea s-au topit.Dumnealui mi-a povestit o întâmplare,  mărturisindu-mi c-a trăit-o personal  când eram la randu-i  la vârsta ta:
       <<Era la vârsta viselor, când mergând calm a întâlnit o pasare rănită la aripa dreaptă. A   luat-o să nu fie strivită de ceva sau cineva. A îngrijit-o şi cu cât timpul trecea, ea îşi revenea miraculos. Nu mi-a spus cât a durat vindecarea aripii, doar atât, c-a plâns când a zburat, căci îi era alături mai tot timpul, mânca din mana lui şi bând apă din căuşul palmei sale. Vara a trecut şi visurile îl trăgeau mai departe.Şi-a dat seama în toamna ce-a urmat ca era un cuib într-un colţ al acoperişului. A vrut să-l dărâme, însă n-a ajuns la el. Mai târziu şi-a dat seama că acel cuib era tocmai al păsării îngrijite de acesta!Pasărea l-a recunoscut, uneori stându-i pe umăr…
       Timpul a trecut, însă pasărea nu l-a părăsit , până într-o zi,când nu mai a venit.A găsit-o moartă câteva zile, întâmplător după ce visase o pasăre în zbor căzând ca şi secerată lângă o fântână. Cuibul a rămas, cu tot cu acele ouă din care nu ieşiră încă puii.Mi-a spus că acel cuib a rămas aşa până când a venit o furtună şi l-a distrus.>>
      Pot spune c-am plâns, însă parcă într-un şoptit mi-a spus: viata este la fel…
     N-am înteles atunci ce este real, fantastic sau lecţia întâmplării, poate doar după mulţi ani când zborul se va stinge şi pământul ne va chema cu timpul, aripile devenindu-ne mai grele. Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pace, să mă scuze că i-am tulburat somnul! Am simţit nevoia să transmit povestea mai departe.
       -Mulţumesc, atârnându-mă de gâtul său,dormind liniştit,însă n-am uitat povestea…

      Post Scriptum: Seara aceea n-am uitat-o şi atunci când unchiul meu nu se simte bine i-o spun,cum v-am spus-o şi dumneavoastră…mulţumindu-mi prin zâmbet. Mă întreb de multe ori când îmi vine în gând,povestea:aşa este si istoria?...Aceasta nu este o călătorie asemenea zborului pasării din poveste?...”

       Am speranţa ca v-a plăcut această poveste plin de sensibilitate. Mi-a plăcut enorm, prietenii mei…cu toţii fiind încântaţi, simţindu-se cu adevărat îmbogăţiţi spiritual.
       -Prietene,este foarte frumos,un alt mod să defineşti istoria.O rog frumos pe doamna Ingrid să spună părerile şi decizia ei,rugându-vă să nu vă supăraţi cu ceva, respectiv pentru ca clipele acestea să vă urmărească toată viaţa. Vă mulţumesc pentru emoţiile care mi le-aţi dat…
       -Va mulţumesc pentru atmosferă şi tot ce-am trăit în aceste ore care au trecut foarte repede. Vă doresc mult succes în viaţă, să aveţi un zbor cât mai înalt spre idealurile voastre şi să nu  fiţi răniţi în zborul vostru. Aşteptaţi decizia mea cu nerăbdare. Vreau să vă spun că toţi aţi fost foarte buni având o gândire sănătoasă, totuşi am remarcat cinci dintre voi, dintre care: domnişoara Dumitrescu,domnul Emilian şi nu în ultimul rând Florentin,din rândul creaţiilor plus doi care au ponteţial respectiv Arnăutu,respectiv Mihalache. Ideea este că cei pe care v-am numit, cât si ceilalti în urma unui concurs cu ocazia caruia să veniţi cu un subiect la alegere să intraţi într-un program coordonat de mine. Aveţi posibilitatea să scoateţi mult din voi, dacă vă axaţi  pe  această direcţie.Vă mulţumesc si să aveţi inspiraţie.
        -Ai să mergem, este târziu,pentru ca să nu-şi facă griji pentru voi părinţii, dar înainte de final doresc să va spun câteva cu sinceritate. M-aţi făcut uman şi iubit dincolo că se afla Ingrid lângă mine, m-aţi transformat. Zic să nu mă îndepărtez de profesia mea..Aţi fost de nota zece, pe alocuri luat cu indulgenţă, note care vor fi puse cu creionul, care vă va ajuta când nu vă descurcaţi la o singura testare, cu zâmbet larg.Vacanţă plăcută în continuare şi nu uitaţi din toamnă mă reîntorc cu aceeaşi seriozitate...
     Au trăit o poveste minunată,creând o istorie, care  nu va fi niciodată într-o carte de istorie naţională sau universală, aşa zisă istorie personală!